Comunicare și învățare în primii ani de viață

Cât de importantă este educația timpurie în dezvoltarea competenței emoționale a copiilor?

Pentru mulți dintre noi, copilăria este, așa cum spune poetul Valeriu Butulescu, singurul paradis pierdut. Visăm cu ochii deschiși la clipa când vom fi adulți și în mod paradoxal, ne lăcrimează sufletul de fiecare dată când privim înapoi, adulți fiind. Părinții de ieri și de astăzi, generații cu perspective atât de diferite asupra vieții, gravitează în jurul unui element comun: copilăria. Surprinși de amalgamul de viteză în care suntem prinși, uităm adesea că am fost și noi copii. 

          De ce anume se bucură astăzi părinții moderni și le-a lipsit însă părinților de ieri? Care sunt avantajele și dezvantajele copilăriei trăite în epoca vitezei? Sunt copiii de astăzi mai fericiți, mai echilibrați din punct de vedere emoțional decât copiii anilor 80, ai anilor 90 sau 2000? Sunt cadrele didactice din învățământul preșcolar suficient de bine pregătite pentru a aborda o viziune complet revoluționară în ceea ce privește actul instructiv educativ, astfel încât să ofere celor mici o experiență pozitivă, comparativ cu ceea ce se petrecea în deceniile anterioare? Părerile sunt împărțite, dar este evident că ne bucurăm astăzi de un avantaj care în urmă cu 30 de ani nu oferea accesibilitate oricând, la orice oră părinților preocupați de o dezvoltare armonioasă a copilului lor, cadrelor didactice interesate de bună starea copiilor: accesul la informație, numeroase cărți legate de subiecte tot mai dezbătute în ultimii ani: Psihologia Dezvoltării și Psihologia Educației. 

          Pe scurt, iată câteva aspecte pe care orice viitor părinte/ cadru didactic ar trebui să le aibă în vedere:

          Copilăria timpurie reprezintă, pentru orice persoană, poate cea mai importantă perioadă din viața sa, datorită faptului că, de-a lungul întregii noastre vieți, consecințele acestei perioade sunt resimțite.

         Primii ani de viaţă ai oricărui copil au o importanță majoră pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. În cadrul copilăriei timpurii se pun bazele relaţiilor de ataşament, se învaţă abilităţi şi modele comportamentale iar dezvoltarea copilului se realizează pe multiple laturi, într-un ritm accelerat. Într-un mod activ şi rapid se produce dezvoltarea somatică, au loc achiziţii multiple în aria de dezvoltare psihică şi fizică.

           Perioada copilăriei timpurii este, totodată, cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară a persoanei deoarece sistemul nervos central este caracterizat de o plasticitate ridicată în această perioada iar atunci când expunerile sunt variate, copilul are în acest mod posibilitatea de a învaţă şi de a se adapta în mod rapid , comform lui Roşan (2015).

          În mod similar, Meltzoff şi Moore, în cadrul unui studiu realizat în anul 2002, constată că această plasticitate este, în termeni de adaptabilitate la mediu, menţinută şi în stadiile de dezvoltare ulterioară, fiind o caracteristică a dezvoltării umane. Din acest motiv, ceea ce se petrece în perioada timpurie a copilăriei produce semne marcante ce vor rămâne vizibile pe o perioada indelungată, în viaţa copilului (Roșan, 2015).

          Stimularea copilului mic presupune stimularea acestuia să se mişte, să comunice, să folosească tot mai mult mâinile şi să îşi dezvolte căile de pătrundere a informaţiilor spre creier: văzul, auzul, simţul tactil şi mirosul.

Primul an de viaţă este cel mai important pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, pentru modul în care se formează personalitatea copilului și abilitățile pe toate ariile de dezvoltare. Doar dacă copilul este stimulat și îngrijit corespunzător în copilăria timpurie se va pune baza unei dezvoltări armonioase a acestuia. Copiii sunt programaţi, din punct de vedere biologic, pentru învăţare anume în această perioadă. Legăturile care asigură viabilitatea creierului, depind, în particular, de codul genetic, dar, în mare măsură, de experienţa de viaţă din primul an a copilului.

În cartea intitulată Educația Montessori in primii ani de viață, se menționează faptul că “Bebelușii sunt programați pentru limbajul simbolic încă de la început. Ei recunosc vorbirea umană încă de la naștere, deoarece au auzit anterior, din interiorul uterului, vocile estompate ale oamenilor timp de mai multe luni. Această experiență prenatală are drept rezultat o preferință pentru vocea mamei, în defavoarea tuturor celorlalte voci. Cu toate acestea, la naștere, creierul este capabil să distingă fenomene reprezentate în toate limbile. Așadar, adaptabilitatea la limba umană este posibilă în primele săptămâni de viață. La vârsta de 6 luni, copiii au deja activitate și structurile neuronale pentru identificarea fonemelor limbii care îi înconjoară, iar cele pentru alte limbi slăbesc. » Potrivit autorilor, limbajul uman presupune ca un copil să preia sunete lipsite de sens și să le combine în moduri specifice, complicate, pentru a produce sens. Animalele nu pot efectua acest proces la un nivel la fel de sofisticat precum ființele umane. Pentru animale, sensul și sunetul sunt același lucru. Copiii pe de altă parte, pot practica sunetele c și a, combinându-le în cele din urmă pentru a produce ca- în continuare un fonem fără sens. Într-o zi însă, îl adaugă și pe l și ca prin miracol, se produce un sens.

În primele luni de viață, odată ce începe să gângurească, copilul nu numai că învață prin ascultarea sunetelor produse de alții, ci tinde și să învețe ascultându-se pe sine și reproducând și sunetele proprii.

Comunicarea și învățarea încep așadar încă din perioada prenatală, primul an de viață care survine în urma acestei perioade fiind vital.

Comunicarea armonioasă dintre copil și părinți conduce la o bună comunicare între copil și semenii săi. Din primii ani de viață, în perioada copilăriei timpurii, copiii absorb informațiile precum un burete, își formează deprinderi și atitudini, își descoperă talente, aptitudini și defecte. 

Contextul actual educațional accentuează rolul semnificativ al relației de comunicare părinte-copil asupra dezvoltării personalității armonioase în viața adultă, dar și asupra construirii unui climat psihologic pozitiv și echilibrat. Rapiditatea cu care se desfășoară activitățile, timpul care pare că nu mai este suficient, transformă părinții în persoane care simt anumite crize psihologice. Mulți părinți nu conștientizează importanța vitală a timpului petrecut cu copii din perspectivă calitativă și nu doar cantitativă. Studiile prezintă faptul că printre cele mai întâlnite dorințe ale copiilor se află încă acelea de a comunica și a se juca cu părinții lor (Winnicott,2006). Comunicarea părinte-copil reprezintă cheia construirii și dezvoltării personalității și a relațiilor sociale. Comunicarea modernă necesită în continuare următoarele caracteristii fără de care nu putem spera la echilibru și pozitivitate : Ascultarea activă, deschidere și disponibilitate psihologică, înțelegere, respect reciproc, emoții pozitive și constructive.

Copiii sunt indivizi care observă, interiorizează și reproduc comportamentele și atitudinile părinților, modul în care părinții aleg să comunice cu proprii copii reprezintă modul de comunicare pe care îl putem observa și la copii.

De aceea, “comunicarea poartă un rol extrem de important și atunci când vine vorba de manifestarea iubirii, întrucât un copil trebuie să știe că este iubit pentru a deveni un adult responsabil. Iubirea e fundamentul unei copilării lipsite de griji și elementul care face posibilă transformarea copilului într-un adult generos și iubitor. Cea mai grea misiune a unui parinte este sa-i invete pe copii si pe adolescenti cum să-și stăpânească impulsurile agresive. Reușita se obține pornind de la iubire ».(Chapman&Campbell,1992)

În vederea realizării unei comunicări eficiente părinte-copil, este necesar să se țină cont de anumiți factori, cum ar fi : atmosfera familială echilibrată, dinamică afectivă pozitivă, existența unui sprijin emoțional, absența agresivității, atât verbale, cât și fizice sau psihologice. Orice act de ostilitate blochează construirea unei comunicări eficiente. Relațiile de comunicare părinte-copil trebuie să fie mediate și realizate direct, deoarece acestea sunt cele care influențează pozitiv comportamentul copilului și dezvoltarea adultului de mâine.(Bonchiș, 2006)

Totodată, atunci când copilul se simte iubit, este mai ușor de disciplinat și de format decât atunci când simte că “ rezervorul sau emoțional” este aproape gol. Trebuie să umplem rezervorul emoțional al copiilor noștri cu o iubire necondiționată, pentru că iubirea adevărată este întotdeauna necondiționată, este iubirea totală, cea care acceptă și susține copilul așa cum este și pentru ceea ce este, iar nu pentru ceea ce face. Din păcate, majoritatea adulților afișează o iubire condiționată față de copii, una care depinde de altceva decât de simpla lor existență.

Iubirea condiționată se bazează pe ceea ce face copilul și este asociată adesea unor tehnici de tipul oferirii de daruri, de recompense și privilegii pentru copiii care s-au comportat sau au acționat în modul dorit de părinți. Doar iubirea necondiționată poate preveni probleme ca resentimentele, senzația că n-ar fi iubiți, sentimentul de vinovăție, de teamă și nesiguranță.

În zilele noastre este tot mai greu să crești copii sănătoși din punct de vedere emoțional. Iubirea necondiționată înseamnă a iubi copiii orice ar fi. Ne iubim copiii și elevii indiferent de cum arată, indiferent de talentele, aptitudinile sau handicapurile lor, indiferent de cum am vrea să fie și, ceea ce este cel mai greu, indiferent de ceea ce fac. Asta nu înseamnă însă că suntem de acord cu orice tip de comportament ar afișa. Asta nu înseamnă că trebuie să le arătăm și acordăm iubirea noastră tot timpul, chiar și atunci când se comportă inadecvat.

Mulți adulți se tem de faptul că își pot răsfăța prea mult copiii. Copilul poate fi însă prea răsfățat prin lipsa formării sau printr-o iubire inadecvată, condiționată.

Există numeroase volume care se învârt în jurul unui subiect extrem de important în zilele noastre: un copil are nevoie de o părere sănătoasă despre sine sau de un sentiment al valorii personale. Copilul care se subestimează va fi bântuit de gânduri cum ar fi:” Nu sunt la fel de deștept, atletic sau frumos ca alții. Refrenul lui preferat devine : « Nu pot » iar realitatea sa se învârte în jurul propoziției « Nu voi reuși ».

O altă nevoie universal valabilă a copiilor este aceea de siguranță și securitate. Într-o lume nesigură, este tot mai greu pentru părinți să le ofere copiilor sentimentul de siguranță, în special atunci când unul  dintre părinți a plecat deja iar copilul se va teme să nu fie abandonat și de celălalt.

Totodată, copiii trebuie să își dezvolte, încă din primii ani de viață, capacitatea de adaptare în societate, astfel încât să trateze toate celelalte persoane ca pe egali ai săi și să-și facă prieteni în funcție de o evaluare corectă a ceea ce oferă și ceea ce i se oferă. Fără această capacitate, copilul riscă să devină retras și să rămână așa la maturitate. Copilul lipsit de această capacitate esențială în stabilirea relațiilor interumane poate deveni un monstru despotic, care îi înlătură pe toți pentru a-și atinge scopurile.

În cele din urmă, părinții și educatorii trebuie să-și ajute copiii să-și dezvolte talentele și abilitățile lor speciale, astfel ca ei să poată trăi satisfacția interioară și sentimentul de implinire care decurg din întrebuințarea acestor calități înnăscute. Comunicarea eficientă, răbdarea și suportul moral și emoțional contribuie la sprijinirea copilului în această călătorie.

            Copilăria este un dar pe care fiecare ființă umană îl primește gratuit și este de datoria noastră, a adulților, să le construim o fortăreață indestructibilă în universul lor plin de culoare și mister, o fortăreață a iubirii, a siguranței și încrederii de sine, a respectului și încrederii, o fortăreață cu care să poată trăi împăcați chiar și atunci când vor fi oameni mari. 

Andreea Danu 

Bibliografie:

1. Bonchiș(2006). Introducere în psihologia personalității. Oradea. Editura Universității din Oradea.
2. Chapman&Campbell(1992). Cele cinci limbaje ale iubirii. București. Curtea Veche Publishing.
3. Cucoș et all.(2019). E-parenting-Provocări actuale. București. Editura Universității din București. 
4. Lillard&Jensen(2017). Educația Montessori în primii ani de viață. București. Editura Litera.
5. Nedelcu, E(5 oct 2016).Educația timpurie-Pionul central în dezvoltarea copilului.https://viatacuautism.wordpress.com/2016/10/05/educatia-timpurie-ce-rol-ocupa-in-dezvoltarea-copilului/
6. Winnicot(2006). The family and individual development. București. Editura Trei